Un model video acceptă mai mult decât un prompt. Unele acceptă un prim cadru şi un ultim cadru. Unele acceptă o mână de imagini de referinţă. Unele acceptă un clip de referinţă, şi apoi se comportă diferit din această cauză — dezactivând propria coloană sonoră, sau luând durata clipului drept durata rezultatului. Unele acceptă un clip audio de referinţă. Fiecare model desenează acel plic diferit, iar majoritatea modelelor noastre trimiteau doar o parte din el.
Acum există un singur loc care descrie plicul fiecărui model: câte imagini, dacă este permis un clip şi pentru câte secunde, dacă este acceptat audio, dacă audio-ul are nevoie de o imagine alături, dacă un clip dezactivează sunetul propriu al modelului, dacă un clip fixează durata. Aceasta a fost citită din documentaţia proprie a furnizorilor, apoi testată în aceeaşi zi cu randări reale pe chei reale — aşa au fost găsite următoarele două puncte.
Un fişier fără extensie
Predarea unui clip către un model printr-un link este calea evidentă. Aceasta eşuează la mai multe dintre ele într-un mod foarte greu de ghicit: fişierul soseşte fără extensie, iar modelul validează după extensie, aşa că respinge un mp4 perfect bun pentru că nu ar fi mp4. Aceiaşi octeţi trimişi inline erau acceptaţi peste tot. Aşa că acum fiecare clip este mai întâi recodificat într-un format standard şi trimis inline, cu un plafon de dimensiune peste care calea prin link este totuşi folosită, cu un avertisment.
Un nivel pe care nimeni nu îl primea de fapt
A doua problemă costa clienţii bani. Unul dintre modelele video nu are deloc câmp de rezoluţie — nivelul său de calitate este setat printr-un câmp cu alt nume — iar platforma din faţa lui elimina în tăcere câmpurile pe care nu le recunoştea. Aşa că fiecare randare pe acel model de la adăugarea sa revenea la nivelul implicit în timp ce clientul plătise pentru nivelul superior. Nimic nu eşua. Videoclipul sosea. Pur şi simplu nu era videoclipul facturat.
Nivelul este acum derivat din rezoluţia efectiv preţuită, şi confirmat printr-o sondă.
Seedance trece la o rută directă
În aceeaşi perioadă, întreaga familie Seedance a trecut de la agregator la API-ul propriu al furnizorului, cu agregatorul păstrat ca rezervă. Un singur rând de model, un nume, două seturi de tarife — iar preţul care ţi se oferă este cel pe care îl plăteşti chiar şi atunci când ruta primară eşuează şi rulează rezerva, registrul înregistrând ce rută a făcut de fapt munca, astfel încât propria noastră contabilitate a marjei să citească adevărul în loc de ofertă.
Un lucru de ştiut ca utilizator: când ataşezi un clip de referinţă pe acea rută, furnizorul facturează secundele clipului deasupra secundelor rezultatului. Estimarea din formular spune asta, iar numărul menţionat înainte de execuţie este numărul facturat.
Descoperit pe drum
Trei clienţi API nu aveau singurul atribut care face vizibilă în containerul nostru o clasă numită după un furnizor. Doi dintre ei erau clienţi de text-în-vorbire, invizibili din ziua în care au fost adăugaţi — motiv pentru care două voci semănate în catalog nu au putut niciodată să fie deservite cu adevărat. Un test de reflecţie acum eşuează build-ul la următoarea astfel de omisiune, în loc să aştepte ca cineva să observe o voce care nu face nimic.
Iar pagina de căutare web pe care o lansaserăm cu o zi înainte răspundea cu 403 la fiecare nivel, pe web şi mobil. Este blocată de o permisiune părinte; ambele seminţe de roluri acordau doar cele trei permisiuni copil ale sale, şi nicăieri nu se deduce un părinte din copii. Alte patru funcţionalităţi au corectat asta manual la un moment dat. Acum există o verificare care parcurge arborele de permisiuni şi eşuează acolo unde un serviciu este blocat de o permisiune pe care niciun rol nu o deţine.